Araceli

Umbre şi picuri de întuneric amestecaţi cu lacrimi de stele. Praf selenar şi vise… În seara de toamnă, ascunsă sub şalul de lână al bunicii, mă uit în cutia cu bijuterii, unde stau inerţi o pereche de cercei. Nici aceştia nu-s ai mei. Ca toata viaţa mea: una de împrumut care aglomerează amintiri, persoane, sentimente ce nu mi-au aparţinut sau pe care le-am avut pentru puţin timp. De fapt, acum sunt ai mei, posesoarea lor, cu sau fără voia ei, mi i-a lăsat. Nu i-am purtat niciodată, îmi aduceau aminte de ceea ce vroiam să uit, dar i-am păstrat. Şi-i privesc fascinată de lumina lor reflectată parfumat şi pastelat… sunt perle roz. Mint. I-am purtat o dată sau odată. Într-o noapte de vară, înfrigurată fiind de fericire. Îmi impodobeau chipul şi mi-l îndulceau cu o lumină ireală, magică, o strălucire potrivită cu ochii pierduţi şi părul ondulat, cu zâmbetul, cu o cămaşă albă, simplă, care dintr-odată luau o alură preţioasă. Cerceii închideau în ei o lume întreagă şi o iradiau pe chipul meu, pe haine, pe păr. Nu ştiu dacă strălucirea lor dulceagă, ca două bomboane fondante roz, zahăr candel în ciorchini, mă înălţau, sau gândul meu înălţat către el mă ilumina. Atingerea firavă a picurilor de perle din urechile mele se cobora uşor pe pielea mea străvezie şi mă dezgolea până la suflet, fără a-mi da seama. În faţa oglinzii, cu ochii închişi, cuprinşi de lumina perlelor roz, o fată se privea dincolo de priviri. Nu era singură, o urmăreau nişte ochi curioşi, confundaţi cu lumina perlelor. E lângă ea sau nu e. Respiraţia lui lua forma luminii şi se contopea cu atingerea, înfiorându-i trupul, inima şi mintea ca parfumul îmbietor al pielii ei, cu senzaţia unei catifelări de trandafir roz. O dezgolise fără a o atinge măcar, ajunsese la sufletul ei cum nimeni altcineva nu reuşise, o avusese zugravind-o în cuvintele dătătoare de viaţă. Cerceii rămăseseră la locul lor, deşi rând pe rând veşmintele poposiseră pe podea şi ea se topise în braţele lui, ca scurta vară ce tocmai trecuse, condensată într-o ultimă zi de toamnă. Doar cerceii străluceau în continuare în ochii ei, în ochii lui, într-un joc nesfârşit al bătăilor de inimă şi ecoului lor. A rămas în urma lor trupul unei fete adormite în faţa oglinzii, cu zâmbet pe chip, goală până la suflet, cu ochii zbătându-se ca doi pulsari închişi în adâncimea viselor, cu suflet încurcat în ele şi cu cercei strălucind în razele selenare… cu cercei de perle roz…